edituralumen.ro

Editura Lumen
www.edituralumen.ro
www.librariavirtuala.com
Autor: Radu Vasile Chialda
Tonomatul cu vise
Iasi, 2009
192 pagini

“Tonomatul cu vise” constituie o reusita metafora a abisului existentei umane zilnice: daca fara vise omul ramane doar un simplu artefact, in intimitatea exclusiva a acestui artefact -ipostaziat, in poemul ce confera titlul volumului, de tonomatul insusi - omul ajunge sa reinsereze visul, dar deturnandu-l cu totul de la rostul sau initial.Exact   precum   in   exegeza eliadesca, concluzia care se afirma, in cele din urma, evidentiaza primatul esentelor, in dauna artificiilor pe care existenta umana le suprapune peste ele, cu mentiunea - ce se constituie, prin ea insasi, intr-un semnal de alarma - ca prin acest proces esentele nu mai ajung sa fie recunoscute ca atare. Formele fara fond suprima, in cele din urma, chiar putinta individului de a mai distinge intre esenta si aparenta, astfel ca posibilitatea revenirii, din aceasta stare de colaps existential, devine cu totul utopica.
Sa nu ne mire, asadar, ca poetul nici nu o afirma. Stilul vadit ironic, pe care-l adopta lirica sa, se armonizeaza, perfect, continutului abordat. Iar efectul general al lecturii nu se limiteaza, in pofida acestei constatari, la gesturi de resemnare: in cele din urma, din toata aceasta “aventura” postmoderna, a omului, ramane cel putin cautarea. Cel ce accepta intruziunea “tonomatului cu vise”, in viata sa, devine totusi un cautator al fericirii, chiar daca intelege sa o faca prin intermediul mijlocului pe care tot tonomatul i-l ofera: placerea.
Daca absurditatea existentei unui asemenea tonomat a devenit, in lumea contemporana, un lucru firesc, care nu mai smulge murmure de revolta aproape nimanui - din cauza faptului ca oamenii s-au obisnuit sa le fie coordonate, de catre altii, nu numai amanuntele obisnuite ale vietii (e vorba de obiectele de sorginte tehnica, realizate in serie), dar chiar si visele (indeosebi prin actul reclamei si al manipularii ideologico-politice) - atunci atitudinea finala a poetului, de a se edifica tocmai intrand in jocul acesta imposibil de evitat, al dialecticii nefericite a cotidianului, se constituie intr-o provocare, respectiv intr-un joc datator de speranta.
Aceasta inseamna ca, prin abordarea pe care ne-o propune, el nu se limiteaza doar la a semnala situatia, respectiv pericolul, ci avanseaza pana-ntr-acolo incat intrevede o solutie: iubirea, simbolizata de metafora “bondarelului iubaret, supravietuieste, chiar in acest univers mecanicizat la extrem, in care pana si visele se supun, smerite, banalului proces oferta-consum\ Individualizarea, si, odata cu ea, afirmarea nevoii de libertate, a omului, nu mai este posibila, acolo unde iti traseaza altii continutul si orizontul viselor proprii, si totusi, o forma a iubirii ramane cu putinta de afirmat, inclusiv in aceste conditii. Or, o stim deja, de la Platon, orice lucru particular va trimite, inevitabil, in cele din urma, catre esenta care l-a generat, astfel ca putinta insului de a repera si recupera esenta umanului, chiar in starea de decadere cea mai accentuata, ramane chiar esenta sa cea mai neinstrainabila.
E drept, din cauza acestei situatii impinse pana la limita, de deceniile de tehnologizare intensiva, aceasta esenta nu mai ajunge sa fie perceputa ca atare (fapt ilustrat, in poem, prin aspiratia initiala a poetului -aceea de a avea “vise cu balauri/completand integrame”), dar asta nu inseamna ca ea nu va mai ajunge, prin aceasta, sa se si afirme, vreodata\ Inclusiv pacatul cel mai mare al civilizatiei - dependanta de placeri din ce in ce mai mari - lasa, in pofida unor eforturi ce ar putea sa indice contrariul, o poarta deschisa afirmarii unui altfel de ideal uman, de “vis” existential, ce l-ar putea salva de la ratacirea propriului sine, in defavoarea uniformizarii la care il obliga, din ce in ce mai mult, societatea umana. “Zborul” de la un tonomat la altul, in cautarea unui vis care sa-l satisfaca, indica, pe de o parte, dependenta omului civilizatiei tehnice de artefactele acesteia, pe de alta parte, nemultumirea sa launtrica fata de posibilitatile de autorealizare pe care i le ofera, fapt ce indica tocmai intuirea acelei esente uitate, de care am vorbit. Iar daca acest lucru ar putea sa para curios, nu trebuie decat sa ne gandim la mijlocul suprem prin care insasi natura vie a ales sa se perpetueze: placerea.
Placerea dispune de o finalitate pe care nimeni dintre noi nu o poate sti, astfel ca cei care isi imagineaza ca ii pot manipula, pe oameni, cultivandu-le, in directii de ei trasate, placerile, se inseala; faptul ca nici ei nu ajung sa banuiasca aceasta reprezinta, in cele din urma, chiar poarta cea mai la indemana de scapare, pentru om, din stransoarea unei lumi pe care tot el a creat-o, dar care a ajuns sa-l schimonoseasca.
Iata ca aceste ganduri, provocate de poemul ce confera titlul volumului lui Radu Chialda, dezvaluie tocmai profunzimea pe care perspectiva ironica, asupra vietii, ne-o poate releva. Desi gravitand atat de aproape de latura umoristica si cea zeflemizatoare, ironia — arma suprema a timpurilor moderne — ramane un instrument inca insuficient exploatat, in potentialitatea sa. Iar daca debutul lui Radu Chialda se realizeaza sub sceptrul unei ironii careia ii confera, de pe acum, o marca distinctiva, personalizata, faptul trebuie inteles nu ca o renegare a metafizicii existentei umane, ci ca o reafirmare, subtila, a ei, tocmai prin revenirea neconditionata la proiectia sa in tot felul de forme, de lumi imaginare, prin reeditarea eroica a incapatanarii de a visa…

Ciprian Voloc

www.edituralumen.ro

Puteti achizitiona aceasta carte pe Libraria Virtuala