edituralumen.ro

Nu a existat niciodata in istoria umanitatii o problematica mai viu disputata decat cea a dimensiunii religioase. Religia este un adevar istoric de netagaduit, dar in acelasi timp este si paradox caci dezvoltarea ei istorica a consemnat doua nuante majore: unitate si diviziune. Manifestarea religiei ar trebui sa se desfasoare conform esentei ei. Religia ar trebui sa mentina unitatea, nu sa creeze entitati unitare doar cu ele insele. Din nefericire, viziunile asupra credintelor si ideilor religioase nu au concordat total niciodata, poate partial. Cumulul istoric al credintelor, tot mai diverse in contemporaneitate, descrie un Babilon al religiilor.
Datorita trairii religioase s-au creat atatea capodopere si s-au elevat atatea spirite.  Ceea ce ne arata ca entelehia religiei (in speta a celei crestine) este sublimarea spirituala a omului pe terenul existentei materiale, cu scopul de a o transcende fara a o nega. Aceasta ne demonstreaza ca religia este cea mai frumoasa parte a existentei umane. Totodata, cate controverse si dispute, cate razboaie si orori nu s-au zamislit pe terenul religiei? O multitudine! Istoria ne sta marturie in acest sens! Dar, dincolo de abaterile de la principiul de unitate, fundamental oricarei religii, distingem faptul ca religia a zamislit profeti si sfinti, dar si cadavre; unitate si iubire, dar si dezbinare si ura. Lupta in numele propriei religii a deraiat adeseori, de la finalitatea normala, spre fundamentalism si extremism, spre ucidere si sinucidere.
Religia, in sine, este un liant, insa atunci cand este exclusivist aplicata se atrofiaza datorita expansiunii orgoliilor si degenereaza in forme separationiste, hidoase. Dimpotriva, religia privita ca principiu, se situeaza in afara intereselor mundane, caci nu este scop, ci cale. Criza sacrului autentic, in special in Occidentul contemporan, se datoreazapierderii atentiei asupra Subiectului, a lui Dumnezeu. Religia este pentru om si omul trebuie sa se manifeste religios, antidespotic, nedictatorial, plin de compasiune si sim-patetism.
Religia inteleasa si aplicata eronat incalca libertatea celuilalt. Cand iti doresti ca prin adevarurile de credinta sa te inalti spre Dumnezeu, atunci nu poti sa uiti de El. Adevarurile religioase nu se propovaduiesc cu sabia in mana, ci cu iubire si sinceritate, cu dedicare si atasament. In sens contrar se pierde, se altereaza, Scopul final al actului si credintei religioase: Dumnezeu. De aceea, religiile insumeaza diverse doctrine, care sunt, pana la urma, rodul disensiunii noetice si empirice. Religia nu trebuie sa fie asa cum o vede fiecare, ci asa cum a fost revelata de Dumnezeu. Orice religie de conceptie si de creatie pur-umana retine omul in sferele rationalismului materialist, dialectic. De aici nu se mai poate evada in nici un caz.
Un alt paradox istoric, bizar, este si faptul ca anumite comunitati se cred religioase, avand o religie revelata, cand, de fapt, se afla in eroare. Prin urmare, o religie poate crea comunitati locale, eludand prin aceasta alte comunitati si traditii. Or, religia, prin excelenta, trebuie sa fie omogenizatoarea intregii umanitati. Atunci cand oamenii se separa pe considerente religioase este limpede ca se afla in sciziune spirituala.
Astazi, constatam ca exista o multitudine de grupari mai mult sau mai putin religioase, care in particularul propriei comunitati au un crez, o marturisire de credinta. Tabloul acestora s-a marit dupa 1990 si in Romania. Fiecare crede ca religia lui este cea adevarata si ca ceilalti traiesc in eroare. Dar atunci cand acestia se intalnesc in campul social se tolereaza intr-un armistitiu nescris, laic, de neagresiune. Se pare ca socialul a devenit arbitrul autoinsinuat al religiilor; socialul a devenit locul unde toate religiile sunt permise prin ignorare, cu conditia respectarii normelor etice cetatenesti.
In arena socialului observam un „no man’s land” in care fiecare isi are partea lui de manifestare. Efectul apartine unei cauze serioase si grave: secularizarea. Acest fenomen istoric a generat exilarea religiosului din sfera socialului. Oamenii nu se mai remarca in acest spatiu ca fiinte religioase, ci ca entitati sociale; nu ca persoane, ci ca simple numere de cod intr-o baza de date, despre care se poate sti orice si oricand. Omul a devenit un simplu cod numeric personal dupa care poate fi identificat social. Din acel cod numeric decurge numele sau. Numele nu mai este important pentru spectrul social, decat ca simpla denumire. Se uita, astfel, poate intentionat, fondul identitar-personal al omului. Cand omul este botezat in Biserica primeste un nume nu doar pentru toata viata, ci pentru eternitate. In paralel, societatea ii confera acest cod numeric, ca substituire a numelui, avand valoare doar pentru existenta terestra.

Puteti achizitiona aceasta carte pe Libraria Virtuala

Editura Lumen
www.edituralumen.ro