edituralumen.ro

Editura Lumen
www.edituralumen.ro
www.librariavirtuala.com
Autor: Pr. Dr. Ciprian Marius Closca
De Docta Ignorantia. In Theognosia Apofatica a Sfantului Dionisie Pseudo-Areopagitul
Iasi, 2009
360 pagini

INTALNINDU-L PE DUMNEZEU
SAU IUBIREA CARE CAUTA IUBIREA

1. DE LA HOMO FABER LA HOMO RELIGIOSUS…
Dintotdeauna, oamenii de pretutindeni L-au cautat pe Dumnezeu in diverse moduri. El a fost imaginat in multe chipuri, confundat cu lumea materiala si cu fenomenele ei, cu  o forta universala impersonala (mana, Brahman), substituit cu o multitudine de zeitati care patronau manifestarile cosmosului; dar a fost si intuit ca Entitate abisala, Fiinta generatoare a intregului existent.
Dezvoltarea sentimentului religios este pus de unii istorici ai religiilor pe seama temerii omului preistoric de fortele naturii; crestinismul a denumit aceasta dimensiune a existentei umane, religiozitatea, cu sintagma nostalgia paradisului, ca inneitate, inseparabila de om.
Ce va fi declansat in om sentimentul religios sau in ce masura va fi fost omul preistoric religios nu se poate aprecia cu certitudine, deoarece documentele ramase sunt limitate la resturi de oseminte, fragmente de vase si unelte, desene, gravuri si picturi rupestre. Se pot doar formula ipoteze despre religiozitatea sau non-religiozitatea palentropilor, asa cum ii denumeste Mircea Eliade.  Cand se va fi trezit fiorul religiozitatii in om, nu se poate aprecia cu exactitate. Probabil  acest lucru se va fi intamplat odata cu descoperirea ideii de suflet sau de spirit, sau, mai exact spus, atunci cand primele grupuri de oameni vor fi realizat ca omul este alcatuit si din altceva decat din trup. Ceea ce ne indica prezenta unei experiente sentimentale de ordin prereligios, poate declansata de evenimentul mortii. La foarte multe clanuri si triburi din preistorie a existat foarte vie ideea de suflet care la moarte paraseste trupul dar, paradoxal, ramanand prezent in schelet si in obiectele folosite in timpul vietii sau in locuintele pregatite pentru cei morti. Este evidenta conceptia unei alte vieti dupa viata de pe pamant, dar intr-o forma superioara, pur spirituala.
Inainte de orice sentiment prereligios, omul arhaic exista pur si simplu in natura ca parte integranta a acesteia. Dar, odata cu descoperirea dimensiunii spirituale a propriului sine, cu identificarea si receptarea notiunii de suflet, omul preistoric, uimit de maretia naturii, incepe sa isi puna intrebari si sa caute raspunsuri asupra existentei. Traiectoria spiritului dupa viata pamanteasca il interesa pe om in maniera in care simtea ca in fiinta sa se afla un sens, ca viata din forma sensibila nu este multumitoare, si ca trebuie sa fie si altceva, superior, spiritual, de natura eterna. De exemplu, Cartea mortilor egipteana si Cartea mortilor tibetana sunt adevarate manuale pentru suflete in traiectoria lor dincolo de viata de pe pamant. Omul trebuia sa gaseasca originea sa, a spiritului, a cosmosului etc si sa le justifice. Din acest moment vor intra pe scena istoriei miturile si riturile.
Realitatile istorice, evolutia omului, au condus, de la cele mai « primitive » forme de religiozitate, la o religiozitate intensa in multe parti ale lumii. Or, la baza oricarei forme de religiozitate sta mitul. Mitul este anistoric si transistoric. El defineste o realitate suprareala. Devine fundamentul si conditia religiozitatii. Omul nu poate fi religios fara mit, fara paradigma. Numai in acest spatiu el isi poate explica aspiratiile si motiva cosmogeneza si antropogeneza. Astfel, descopera ca dincolo de sine exista ceva infinit superior care a creat intreaga existenta. Cele mai multe popoare, incepand de la omul arhaic si pana in prezent, au avut constiinta existentei unei Fiinte Supreme , eterne, creatoare, providentiatoare si justitiare, avand ca sediu cerul, dar putand oricand sa rezide sau sa se « personifice » in natura creata, chiar daca in sfera religiozitatii omului nu a detinut mereu primul loc, neavand neaparat un cult, preoti sau temple, detinand mai mult o morfologie de tip tabu.
Adeseori, Fiinta Suprema era conceputa in chip deist: dupa crearea lumii Ea a parasit lumea, lasand-o in grija unor divinitati inferioare, din pricina neascultarii oamenilor sau nerespectarii poruncilor Sale, insa si datorita diferentelor ontologice. Locul Fiintei Supreme era tinut de diverse zeitati sau forte divine, care erau mai aproape de nevoile cotidiene ale omului. Dar, omul a apelat si la ajutorul Celui care locuieste « intru cele inalte » atunci cand se afla  in situatii speciale, grave, cand El era ultima solutie de rezolvare a problemelor.  M. Eliade remarca: «Oamenii nu-si amintesc de Cer si de divinitatea suprema decat cand o primejdie venita din regiunile uraniene ii ameninta direct; in restul timpului, religiozitatea le este trezita de nevoile lor zilnice, iar practicile si devotiunea lor se indreapta catre fortele care controleaza aceste nevoi. Este insa evident ca toate acestea nu stirbesc intru nimic autonomia, maretia, intaietatea Fiintelor supreme ceresti; faptul dovedeste cel mult ca omul « primitiv » si cel civilizat, le uita cu destula usurinta indata ce nu mai are nevoie de ele; ca asprimile existentei il silesc sa priveasca mai degraba spre pamant decat spre cer si ca redescopera importanta Cerului numai atunci cand de acolo il ameninta moartea».

Puteti achizitiona aceasta carte pe Libraria Virtuala

Editura Lumen
www.edituralumen.ro